Când l-am cunoscut pe Răzvan, era genul de copil care spunea că „bullyingul l-a motivat”. Că glumele colegilor despre greutatea lui l-au făcut să slăbească și să tragă de el mai mult. Credea, sincer, că durerea e un combustibil bun. Și da, poate că așa a început. Dar în ochii lui era oboseală, nu victorie.

În cadrul programului „nevoi ordinare pentru copii EXTRAORDINARI”, Răzvan n-a învățat formule sau definiții. A învățat ceva mult mai greu: că nu trebuie să se schimbe ca să fie acceptat. Ci să se accepte el primul. Că valoarea lui nu vine din câte abdomene face, ci din curajul de a fi el însuși, chiar și când vocea îi tremură.

La început, tăcea. Spunea că nu-i place să se audă vorbind. Dar la câteva săptămâni după, a scris cu blândețe, pentru prima dată o scrisoare către el din viitor: „Puterea ta nu stă doar în mușchi, ci în voința de a merge mai departe când alții renunță.”


Astăzi, profesorii spun despre Răzvan că e mai deschis, mai încrezător, că îndrăznește să participe, că are curaj să întrebe. Nu mai tace. Și mai ales, nu se mai judecă. Noi nu l-am învățat să alerge mai repede. L-am învățat împreună să nu fugă de el. Pentru că puterea adevărată nu e să reziști. E să înveți că meriți mai mult decât supraviețuirea.