Olga, profesoara de engleza care se lupta zilnic ca toti copiii ucraineni sa poata avea acces la educatie: „E foarte greu sa vezi ca nu intelegi nimic si nimeni nu te intelege”

Am cunoscut-o pe Olga, o femeie care la 44 de ani învață să ia viața de la capăt, împreună cu o parte din familia ei. În urmă cu șase luni, își aduna în grabă câteva haine și ce avea mai de preț prin casă și pleca împreună cu cei doi copii ai ei, în vârstă de 9 și 12 ani, spre necunoscut. Harkov, orașul lor era sub bombardament și întreaga regiune urma să fie cucerită de trupele ruse care, peste noapte le invadaseră țara.
A pornit încotro au văzut cu ochii, în încercarea de a scăpa de ororile războiului și, mai presus de toate, de a proteja viețile copiilor ei.
Azi și-a găsit adăpost la București și încearcă să ducă o viață cât mai aproape de normal, un normal pe care nu știe să-l definească câtă vreme nu poate avea nici un plan legat de viitor și nu știe dacă și când se mai poate întoarce acasă. Și, evident, lucrul cel mai dureros poate, nu știe dacă acasă va mai fi Ucraina. Singura alinare este că de o săptămână a sosit și soțul ei, iar acum familia le este întregită, chiar dacă la sute de kilometri departe de casă.

Cuvinte care nu pot fi traduse, dar care sensibilizează în orice limbă

Fie că vorbim de români, ucraineni sau orice altă naționalitate, nici un copil din lumea asta nu ar trebui să cunoască ce înseamnă războiul. Nu ar trebui să audă vreodată vreo sirenă, vrem zgomot de tun sau mitralieră și nu ar trebui să vadă disperarea pe fețele părinților lor. Orice copil are dreptul la o viață liniștită, la iubire, protecție și, prin constituție, la educație.
Și asta este valabil și pentru cei doi fii ai Olgăi.
Ajunsă în București, fără nici un orizont în față și fără să aibă nici cea mai mică ideea despre cum avea să arate viața ei de aici înainte, și-a încercat norocul la o școală, oferindu-și cunoștințele de limba engleză și franceză, Olga fiind profesoară de limbi străine în Ucraina.
Soarta i-a surâs în sfârșit și a întâlnit-o pe Anastasia, o altă profesoară de engleză, venită cu fiul ei din Odessa. Împreună cu alte câteva profesoare, au mers către Ministerul Educației din România și și-au oferit serviciile în favoarea sutelor de copii ucraineni din București. Astfel au înființat un hub educațional la Liceul “Mihai Viteazul” și le predau propriilor copii, alături de alte câteva sute, materia pe care o studiau în țara lor.
Au astfel ocazia să rămână conectați la educație și, extrem de important, să socializeze între ei. Însă, întâmpină zilnic o mare barieră. Aceea că nu știu limba română.

„Dor”, „Acasă”, „Te iubesc” în română și ucraineană

Copiii Olgăi, la fel ca majoritatea celorlalți copii ai refugiaților ucraineni, studiază online în prima parte a zilei, împreună cu profesorii lor din Ucraina, iar după-amiaza, vin la Colegiul Național “Mihai Viteazul”, unde s-au format câteva clase special pentru ei. Însă, limba română, de care au atât de mare nevoie, e foarte dificil de predat, din cauza faptului că sunt extrem de puține profesoare care să cunoască și limba ucraineană.

Astfel, noi, Narada, împreună cu Wellbeing Institute și cu ajutorul câtorva prieteni de nădejde, Asociația pentru Relații Comunitare, Nagarro, Impetum Group, Kaufland România și BNP Paribas Personal Finance, am reușit să creăm o serie de cursuri de imersiune în limba română pentru ei și pentru toți copiii ca ei de pe teritoriul întregii țări.
Sunt cursuri video, disponibile pe platforma Naradix, ușor intuitive, subtitrate în ucraineană și vin la pachet cu o serie de exerciții de rezolvat pentru aprofundarea limbii române.
Am fost extrem de bucuroși când am introdus aceste cursuri în hub-ul educațional de la colegiul “Mihai Viteazu” și am fost aproape șocați de bucuria cu care am fost primiți și de speranța pe care atât profesorii, cât și copiii o aveau, dorindu-și atât de tare să depășească bariera de comunicare cu ceilalți din jurul lor.
„Fiul meu cel mic merge la fotbal, încearcă să se înțeleagă în engleză cu ceilalți copii, dar nu e același lucru”, povestește Olga despre fiul ei cel mic.
„Știe să numere, știe culorile, câteva obiecte școlare, chiar și fructele și legumele”, ne-a mai zis.
„Crezi că e atât de important ca fiul tău și chiar și tu să învățați limba română, măcar la nivel conversațional?”, am întrebat-o pe Olga.
„Extrem de important. La început am crezut că dacă știu engleză, e suficient. Când am ajuns aici, credeam că vom sta o lună, poate două, așa că nu m-am gândit să iau lecții de română. Acum înțeleg că situația asta va dura mult și este extrem de important să înțelegi oamenii din jurul tău. Și e important ca acei oameni să te înțeleagă, pentru că e foarte greu să vezi că nu înțelegi nimic și nimeni nu te înțelege”.
Azi Olga a ales să-și înscrie copiii la cursurile Narada pentru imersiune în limba română și deja, cel mic a învățat să spună „acasă” și „te iubesc”.
Copiii ei, alături de ceilalți ucraineni de vârsta lor sunt extrem de atenți la cursurile de imersiune în limba română, chiar dacă acestea se întâmplă la final de program, când, în mod normal sunt deja obosiți după școală. Am văzut zeci de mânuțe ridicate și printre cuvinte ucrainene, am înțeles o mulțime de expresii și cuvinte românești. Sincer, nu am crezut niciodată că vom simți atâta emoție la simplul auz al cuvântului „mulțumesc!”.
Am mai întrebat-o ce culori are viitorul pentru ea și familia ei și cât de important este ca fiul ei să rămână conectat la educație. Iată ce ne-a răspuns:
„Copiii au nevoie să primească informații și cunoștințe. În viitor nu pot trăi fără educație, e imposibil. Nu ne putem întoarce cu sute de ani în urmă”.
„Nu știu ce se va întâmpla în viitor pentru că totul depinde de rezultatul războiului. Dacă totul va fi bine în țara mea, dacă va fi sigur pentru noi să locuim acolo, voi fi foarte fericită să mă întorc. Dar, deocamdată nu este un loc sigur pentru noi. Dacă va mai fi Ucraina, vreau să mă întorc acasă. Dacă nu, nu vreau să stau acolo”.