„Trebuie să privim războiul ca pe o oportunitate de a învăța limba și cultura română, iar când ne vom întoarce acasă, vă dați seama ce popor unic vom fi?”
Meseria de profesor se spune că e hărăzită de același Dumnezeu, indiferent dacă îl numim în limba română, engleză sau ucraineană. Iar Anastasia Konovalova este acel profesor care întărește cu toată convingerea această vorbă.
A fi profesor înseamnă să duci cu tine o mare pasiune, dar și o mare responsabilitate pentru ceea ce faci, înseamnă să fii mânat de dorința de a reuși să modelezi mințile și sufletele copiilor, folosindu-te de toată priceperea, bunăvoința și harul tău. Iar Anastasia asta face.
Prima dată am cunoscut-o la televizor, într-un reportaj care o arăta în Gara de Nord încercând să recruteze copii refugiați care aveau nevoie să rămână în contact cu școala. Câteva zile mai târziu, avea o listă prea lungă de așteptare, așa că a trebuit să se înhame la o muncă mult prea grea, am spune noi, pentru o mână de oameni.
O misiune la fel de importantă ca cea a soldaților care își apără țara
Anastasia Konovalova vine din Odesa, unul dintre primele orașe bombardate de trupele rusești încă de la începutul războiului de la graniță. În acele momente de teroare și disperare, și-a luat fiul în vârstă de numai doi ani și bunica și au pornit la drum. S-au mai oprit doar în Gara de Nord, unde a realizat că, asemenea soldaților de pe front, ea are o mare datorie: aceea de a-și pune în slujba societății cunoștințele și priceperea.
A strâns câțiva profesori ucraineni cu care a împărțit catedra în Ucraina și a pornit spre Ministerul Român al Educației.
Un profesor bun, asemenea unui medic, indiferent de locul în care s-ar afla trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a-și îndeplini scopul pentru care a fost pregătit.
Încă de la începutul războiului s-a întrebat care va fi soarta copiilor ucraineni. Cum vor putea ei să meargă la școală? Cum vor recupera ei materia pierdută? Și, mai ales, cum vor reuși să depășească trauma psihologică a războiului care le punea în pericol viețile, undeva departe, la sute, poate chiar mii de kilometri distanță.
Și-a pus întrebarea cum se vor descurca semenii ei într-o țară străină, cum este România, care, deși i-a primit cu brațele deschise, nu se poate face înțeleasă și nici nu-i poate înțelege din cauza barierei de limbă.
A explicat toate aceste temeri la Ministerul Educației și astfel a reușit să înființeze un hub educațional în București, la Colegiul “Mihai Viteazul”. După care un al doilea, până la 22, câte sunt azi în toată țara.
„Am ajuns aici și am văzut mulți copii care aveau nevoie de ajutor. În primul rând, aveau nevoie de susținere emoțională deoarece copiii au nevoie de rutină pentru a se vindeca, iar școala este rutina lor. Așadar, cu ajutorul Ministerului Educației am pornit așa zisele hub-uri educaționale, al căror scop principal a fost acela de a le oferi copiilor suport, rutină și de a-i ajuta să-și termine anul școlar”, povestește Anastasia.
Din cele 22 de hub-uri, ea se ocupă de cele 3 din București. Numai la Colegiul “Mihai Viteazul” învață 250 de copii ucraineni, împărțiți în 8 grupe și care au vârsta cuprinsă între 5 ani și 12 ani. Acestor copii le sunt predate lecții conform curriculei ucrainene, dar, pe lângă acestea, au și ore de limba și cultura română.
„Românii nu cred că realizează cât de minunați sunt!”
Înțelegând realitatea cu care se confruntă acești copii, împreună Wellbeing Institute și cu sprijinul Asociației pentru Relații Comunitare, prin „Fondul Spranță pentru Ucraina. Putere pentru toți”, dar și al Nagarro, Impetum Group, Kaufland Romania și BNP Paribas Personal Finance, am reușit să dezvoltăm o serie de cursuri de imersiune în limba română.
Știam că vor fi utile, însă am înțeles cu adevărat cât de mare era nevoia, abia după prima întâlnire cu Anastasia, care ne-a spus că o astfel de acțiune este vitală.
„Nu sunt multe profesoare de limba română care să știe și ucraineană și, cea mai mare problemă este curricula românească. Nu există o metodologie de predare a limbii române ca a doua limbă pentru copii. De aceea este extrem de greu să le predăm copiilor limba română, o dată pentru că nu avem manuale, a doua oară că nu ne ajută curricula și trebuie să inventăm totul de la 0”.
De ce e important pentru tine, ca profesoară și mamă, în același timp, ca acești copii, refugiați ucraineni în România, să învețe limba română?
„Cred cu putere că ceea ce ni se întâmplă poate fi văzută ca pe o oportunitate. Dacă nu stăm și plângem în fiecare zi și facem ceva, precum a învăța o limbă străină, a învăța cultura și a privi experiența altor popoare, când ne vom întoarce, Ucraina va fi o țară unică, cu o experiență unică, al cărei popor nu va mai tolera foarte multe lucruri pe care le-a tolerat până acum. Cred cu tărie că cei mici trebuie să învețe conform curriculei ucrainene – pentru că se vor întoarce acasă -, dar trebuie să-și observe cât de mult pot din cultura minunată în care ne găsim pentru a înțelege oamenii minunați cu care interacționăm. Românii nu cred că realizează cât de minunați sunt. Când se vor întoarce, teroarea războiului va rămâne în trecut, iar ei vor aduce aceste lecții de iubire, speranță și experiență culturală. Așa că au nevoie, cu siguranță, să învețe limba română. În plus, unii dintre ei vor rămâne aici, ceea ce e o alegere grozavă, iar noi trebuie să le dăm posibilitatea asta”.
Cu această minunată credință în suflet, Anastasia mai spune că noul ei crez este „să speri la ce e mai bun și să te pregătești pentru ceea ce este cel mai rău”. Nu că limba română ar fi o pregătire esențială pentru cel mai negru scenariu, ci o unealtă extrem de utilă pentru viața de acum și posibil viața din viitor.
Cel mai negru scenariu nu este acela în care nu se mai întorc acasă, ci „că vor rămâne aici pentru o vreme. Ei au nevoie de un plan pe termen mediu și lung din punct de vedere academic. Nu pot trăi într-o societate segregată, așa cum facem acum prin organizarea de școli ucrainene, motiv pentru care, chiar și acum, încurajez cât mai mulți copii să meargă la școli românești. Dar pentru asta au nevoie să învețe, măcar la un nivel primar, limba română. Așadar, prin acest program, încercăm să-i pregătim pentru o integrare ușoară în sistemul educațional românesc”.
„Nu așa sunt toți profesorii?”
Am felicitat-o pe Anastasia și am întrebat-o cum era viața ei în Ucraina, dacă aici, în România e capabilă să muncească până la 12 ore pe zi pentru binele copiilor refugiați. Răspunsul ei a fost o întrebare: „Nu sunt toți profesorii așa?”.
Ne-am despărțit gândindu-ne la acest răspuns și dorindu-ne să facem tot ce ne stă în putință pentru a oferi aceste cursuri de imersiune în limba română cât mai multor copii refugiați ucraineni. Am fost apoi observatori la o oră de limba română, a doua din acest curs și când am văzut mânuțele ridicate și am descoperit entuziasmul pe fețele copiilor, am realizat că efortul nostru este răsplătit pe măsură și că ceea ce face Anastasia cu echipa ei de profesori ar trebui să reprezinte un capitol în cartea de educație civică din fiecare școală.
Lasa un raspuns sau comentariu
Trebuie sa fii Intra in cont sau Inregistreaza cont nou pentru a posta un mesaj.