Povestea lui David

Povestea Sofiei
Pitu Alexandra
Povestea lui Niculae
Pitu Alexandra

Comunitățile naradiene ascund poveștile nespuse ale unor profesori și elevi care încearcă din răsputeri să facă față unor provocări pentru care nu i-a pregătit nimeni, saltul către învățarea digitală fiind, fără îndoială, cea mai mare dintre ele.

Comunitățile naradiene sunt despre profesorii neștiuți pentru care motivația, umanitatea, empatia nu sunt doar vorbe goale, oferindu-le elevilor lor previzibilitate și stabilitate într-o lume care, în mod brutal, a devenit pentru mulți imprevizibilă si nesigură.

Comunitățile naradiene sunt despre acei copii care stau cuminți în autobuzul școlii, pe locul lor, cu hainele lor simple, adesea decolorate de la spălat, cu ghiozdanul vechi, purtat încă o generație acum mai greu…cu o tabletă.

Comunitățile naradiene sunt despre copii precum D.,căci el este eroul, pe care îl veți cunoaște în cele ce urmează.

Pentru mine… învățătura e totul

Poveștile naradiene sunt poveștile unor oameni care au ales să parcurgă împreună un drum, adesea anevoios, drumul spre lumină, prin educație și cunoaștere.

Probabil că așa s-a gândit și Ioana, profesoara de limba și literatura română, într-un sfârșit de august, 2018, când, înainte încă de a fi naradiană, alesese să-și dedice doi ani din viață fiind profesoară în comunități vulnerabile din județul ei. Legănată de roțile unui motocar, cum îi spun localnicii microbuzului local, se îndrepta către locul ce avea să-i devină acasă pentru următorii ani, un sat din Argeș pe care-l selectase pe „nevăzute”, la prima ei ședință publică de distribuire a orelor în urma examenului de titularizare, ținând cont numai de un Ghid al școlilor din Argeș pe care-l avea pe telefon, ierarhizate în funcție de cât de izolate, defavorizate și vulnerabile erau.

Anul următor, când a fost prima, în ordinea mediile la examen, a ales același loc, de data asta cu chipurile copiilor ei de la clasă în minte, cu care avea în lucru planuri importante. Munceau deja împreună la un Club al elevilor din Poienari, scrisese un proiect de peste 1400 de lei care-i fusese propus spre finanțare de cei de la Narada, petrecuse sfârșituri de săptămână cu elevii ei dând cu var și amenajând spațiul pentru a primi tabla interactivă, ludoteca și biblioteca care aveau să fie spațiul lor „special” în școala care, devenea din ce în ce mai a lor și mai pentru ei. Directoarea școlii din comună a comentat hâtru atunci: „E ca și cum ai fi prima la coadă la piață și alegi roșiile cele mai scofâlcite.” Ioana i-a replicat pe măsură: „Așa o fi, dar noi, care am tras cot la cot anul trecut, știm că, din roșiile scofâlcite care suntem, iese cel mai bun bulion”.

Înapoi în timp, la prima ei călătorie spre școala „de bază”. În mijlocul de transport – al treilea schimbat de profesoară pentru a ajunge la școală, care se strecoară cu nepăsarea rutinei zilnice prin sate ascunse între dealuri, toată lumea cunoaște pe toată lumea și…nimeni pe ea.

Ioana simte întrebarea nepusă a domnului de alături, pe care-l lămurește că este profesoară de română și că a venit să-i învețe carte pe copii. „Am un nepot căruia îi place tare mult să citească, îi e dragă cartea, o să-i spun că are profesoară nouă și foarte de treabă.” Și cuvintele lui se pierd încet, încet în zumzetul vocilor din motocar, într-un soi de primă victorie personală. Profesoara nouă e a noastră, a tuturor.

Stația de autobuz se zărește în zare. Un puști scunduț, pistruiat, cu alură de fotbalist, călare pe o bicicletă, sprijină stângaci bara de metal. „A venit să vă vadă! Am vorbit cu el la telefon din motocar!”  Puștiul firav o scrutează timid cu privirea pe cea despre care auzise că a venit de la oraș ca să-i învețe carte. Ar fi vrut să zică ceva, dar cuvintele i s-au blocat în inima care-i bătea foarte tare. „Am auzit că-ți place să citești!”, i-a șoptit profesoara cea nouă…și puștiul, care avea să-i dea, peste un an și jumătate, o replică profesoarei, replică ce va deveni motivația de continua a Ioanei, a lăsat timid privirea în jos atunci.

Au urmat zile și săptămâni și luni în care profesoara a fost acolo, la datorie, pentru ei, iar ei au fost acolo pentru că trebuiau să vină la școală și aveau română în orar, uimiți și contrariați de făptura extraterestră care nu stătea niciodată la catedră, ca profesorii „normali”, nu încuraja deloc pâra și vorbitul pe la colțuri, glumea cu ei tot timpul, se juca și râdea la oră și în pauză cu ei, dar devenea brusc serioasă de fiecare dată când vreunul dintre ei făcea vreo observație răutăcioasă față de un coleg – da, și lui D. i se întâmpla să-l ia gura pe dinainte, să fie foarte răutăcios cu colegii lui, cărora nu le suporta slăbiciunile așa cum nu și le suporta sieși. Și așa a trecut un an și mai mult…și povestea continuă…

Cât de mare să fii ca să poți reduce lumea la „pentru mine învățătura e totul” și cât de mic ca să o mai poți zbughi la o miuță cu băieții pe ulița satului și să te bucuri de copilărie?!

„Pentru mine să scriu și să citesc înseamnă totul” –  și tonul vocii lui D. , băiatul timid din stația de autobuz de anul trecut, acum din clasa a VI-a, devine mai stins. „Acum, că școala s-a închis, nu știu ce-o să ne facem…”

La umbra gândului nerostit, D. își privește mama care, din nefericire, a pierdut de prea multe ori lupta cu drumul drept. Un accident stupid de muncă a lăsat-o anul acesta și fără două degete de la mână, dar D. n-o condamnă, D. o iubește așa cum numai un copil care nu are altceva mai scump  își poate iubi mama. Ceva s-a întâmplat și cu el de când cu accidentul mamei. Ceva s-a transformat în el. Lucrează conștiincios la fiecare oră, nu-și mai jignește colegii, cere de lucru suplimentar de fiecare dată. „Mi se pare foarte tare că ai ales să muți suferința provocată de accidentul mamei spre ceva constructiv și bun pentru tine!”, a verbalizat evidența profesoara lui de limba și literatura română. „Știu că te-ai speriat foarte tare atunci, și mai știu că ai fost foarte curajos”. Ținuse legătura cu D. pe WhatsApp când cu accidentul mamei, vorbise cu el și cu mama lui, transferată la un spital din oraș atunci. Fusese poate singurul adult din viața lui care îi arătase că îi pasă de el în acele momente dificile.

D. nu s-a speriat, D. a înțeles, cu toată făptura lui firavă și agilă, că totul se poate pierde într-o clipă. Uneori, se pare că este necesar să treci prin anumite încercări în viață ca să ajungi să-nțelegi ce e cu adevărat important. D. se gândește la toate întrebările la care nu poate răspunde. Ce se vor face acum, că școala s-a închis? Cum o vor scoate la capăt cu temele, cum vor înțelege materia fără profesori? Cere teme, întreabă când se vor conecta, când vor avea următoarea oră online, îi sună pe colegii despre care știe sau intuiește că au nevoie de sprijin emoțional în această perioadă. „Te iubim, N.! Am să te sun mai târziu să vorbim.”, i-a spus colegei lui de la o clasă mai mică, care abia învăța să folosească primul dispozitiv digital din viața ei, primit în urma progamului Narada.

Profesoara cercetează ecranul ca o cloșcă. Îi are pe toți alături, e bine, „Suntem întregi!”, le zice ea. În dreptul lui D. zărește mânuța ridicată, știe că un răspuns bun va traversa, prin intermediul unei tablete, unei platforme de învățare și al unui  zvâc de curaj, lumea asta mare și plină de necunoscute.

Prin sat oamenii spun că vor sta mult timp acasă. D., la fel ca mulți dintre colegii lui, trebuie să învețe din mers o nouă limbă care conține termeni greu de înțeles: digital, conectare, platformă, aplicație. „Mi-am dat seama că e mai bine să învăț cum pot eu decât să stau pe telefon să pierd vremea!”. „Te-ai gândit că am putea face legături între toate lucrurile pe care le înveți acum?”, avea să-i spună profesoara lui, care profită de ocazie să facă învățarea cât mai interdisciplinară pentru elevii ei. „Și va fi simplu, ai încredere! Eu sunt aici și o să vă ajut la fiecare pas!” Și chipul profesoarei îi zâmbește dintr-un colț al tabletei.

Când i-a auzit vocea, D. a tresărit. S-a uitat de jur împrejur, profesoara părea că-i vorbește de alături și-l încurajează să explice o cratimă, pentru că, se știe, dintre cei trei elevi de clasa a VI-a, el este cel mai priceput la ortografie. Cuvintele rămân nerostite, tot ce reușește să articuleze este un „Mă auziți?”. „Te auzim, D.”, se aude din nou vocea profesoarei care știe că le e greu. Și ei îi este greu să-i adune pe toți, să-i învețe diferența dintre adresă de email și site, să facă probe tehnice cu fiecare dintre ei, ca să se asigure că la ora online se vor putea concentra pe ce au ei de învățat, nu pe „Mă auziți? Mă vedeți?” și tot restul.

 

Sunt niște ani de când n-au profesor calificat de TIC în școală și se simte asta. Dar vocea răbdătoare continuă să-i ghideze, să-i încurajeze, să treacă dincolo de ecran și să-i învăluie cu dragoste și încredere pe cei care, instinctiv, închid ochii când vorbesc despre ei și emoțiile lor.

D. descoperă o nouă lume, o lume în care speră șă-și găsească un loc al lui, o bancă precum cea de la școală, o bancă în care care să se așeze și din care să dea răspunsuri bune, care să aducă lumina pe care o știe și a văzut-o nu o dată pe chipul profesoarei lui.

Profesoara cercetează ecranul ca o cloșcă. Îi are pe toți alături, e bine, „Suntem întregi!”, le zice ea. În dreptul lui D. zărește mânuța ridicată, știe că un răspuns bun va traversa, prin intermediul unei tablete, unei platforme de învățare și al unui zvâc de curaj, lumea asta mare și plină de necunoscute.