Amalia este elevă în clasa a VII-a la Școala Gimnazială „Constantin Asiminei” din Epureni, o școală aflată la opt kilometri distanță de casa ei. Ca să ajungă la școală, indiferent de vreme, la 6.30 dimineața trebuie să fie în stație ca să prindă microbuzul, iar când ajunge, sunt zile întregi în care se ține să nu meargă la toaletă pentru că grupurile sanitare sunt în curte și nu e cel mai igienic loc cu putință.
Rareori se plânge, în special iarna, când chiar îngheață de frig în clase sau când trebuie să străbată curtea școlii pe ploaie sau zăpadă. În rest, învață. Și învață atât de bine că este cea mai bună elevă a școlii.
O istorie ce se scrie după posibilități, nu după cine învață mai bine
Mama Amaliei, deși o femeie de la țară, cu o pregătire medie, ce a lucrat doar câțiva ani, până ce au apărut copiii în viața ei, vorbește asemenea unei profesoare, cu cuvinte alese, cu glas blând și extrem de articulat în coerență.
La rândul ei a fost una dintre cele mai bune eleve din comuna ei, undeva pe lângă Giurgiu, însă, „așa erau vremurile pe atunci”, mergea mai departe ciune avea posibilități, nu și cel pe care îl ducea capul. Părinții nu și-au permis să o dea mai departe și a terminat 10 clase și o profesională în croitorie. „Când ești copil visezi multe… visam să devin medic dar… așa era atunci: cine își permitea mergea la școală, cine nu, nu”
S-a căsătorit și s-a mutat la Epureni, în județul Vaslui, iar curând au apărut copiii. Fiica cea mare, tot din lipsa banilor, nu a mers la facultate deși era una dintre cei mai buni elevi.
Fiul cel mic, e la seminarul teologic de la Huși, iar Amalia știe de pe acum că va fi profesoară de engleză.
Pentru asta, tatăl muncește în străinătate, în construcții și vine acasă doar la sărbători. Muncește din greu, le trimite bani, ca ei să aibă totul pentru a învăța. Și nici vorbă să-l dezamăgească. Și ea, și fratele ei primesc burse de la școală, tocmai pentru că sunt buni la învățătură și eforturile le sunt răsplătite.
„Au nevoie de un ambient plăcut la școală”
Despre Epureni, mama Amaliei povestește ca și cum ar fi un loc rupt de lume. E o zonă săracă, dezavantajată, biciuită de zăpezi mari iarna și căldură arzătoare vara. Nu au canalizare în sat, nu au apă curentă, gaze, drumuri asfaltate… Toatele sunt în incinta școlii, dar nefiind apă, nu se pot folosi. Instalația electrică a școlii este foarte veche, tablele de când lumea, iar mobilierul de-odată cu istoria. Nu vorbim de educație modernă, bazată pe tehnologie, vorbim doar de puterea acestor copii de a ține pasul și de a învăța, educația fiind singura lor poartă spre un viitor diferit de al părinților lui.
Am întrebat-o pe mamă care, deși crește doi copii din ce trimite soțul și alocațiile copiilor, spune că nu le lipsește nimic. I-a învățat de mici să se bucure de ce au, să rămână cu picioarele pe pământ și să aprecieze că sunt bine, împreună și sănătoși. „Pe plan personal nu-i lipsește nimic, însă la școală e mare nevoie de un ambient plăcut”. Acest ambient înseamnă bănci, pereți, instalație electrică, toalete în interior, lucruri de bază, dar atât de necesare, lucruri care n-au fost posibile până acum nu din rea voință, ci din neputință.
Au fost mulți părinți în sat care și-au luat copiii și i-au dus la școală la oraș. Numai că mama ei a considerat că poate învăța oriunde dacă își dă silința. Și apoi cine putea să o ducă și să o aducă de la Huși?
Amalia este extrem de talentată la desen, un hobby costisitor, dar extrem de bun pentru dezvoltarea ei, așa că părinții fac tot posibilul să-i asigure toate materialele. Cum altfel când e mândria tatălui, lumina ochilor lui?
Lasa un raspuns sau comentariu
Trebuie sa fii Intra in cont sau Inregistreaza cont nou pentru a posta un mesaj.