Cazul Mangalia, cel mai negru scenariu în care pot ajunge atât de mulți copii ce au nevoie de susținere în școală

Ultimele două zile au fost acoperite de o revelație neagră ce parcă mi-a ridicat vălul de pe ochi. Urmărind cazul elevei ucise și găsite pe o bancă dintr-un parc din Mangalia, parcă o voce pitită după zidul gros al conștiinței, mi-a spus: „Aici pot ajunge foarte mulți dintre copiii pentru care tu lupți în fiecare zi”.

Iar totul are o logică și un înțeles pe cât de clar, pe atât de șocant.

De-a lungul timpului am urmărit tot felul de cazuri de copii abuzați, fie de părinți, autorități, mentori spirituali, societate sau persecutați de viață. Deformația profesională mă face să mă uit la detalii, să investighez cu mintea și judecata dincolo de rândurile unei știri jurnalistice, să despic firul în patru și să caut să aflu mai mult. Dar aici s-a terminat căutarea mea: am aflat amănuntele, m-am întristat, de multe ori am suferit fizic încercând să transpun situațiile respective în viața apropiaților mei și uneori m-am liniștit făcând o donație. Nimic mai mult, deși simțeam că e mult prea puțin.

În urmă cu doi ani, când am intrat prima dată în contact cu organizația Narada, am acceptat să documentez și să scriu poveștile unor copii din comunitățile vulnerabile de prin satele din Moldova. L-am cunoscut pe Cristian, un băiețel cu tulburări din spectrul autist ce a avut neșansa de a se naște într-o familie ce nu a putut și nici nu va putea vreodată să-l înțeleagă. Cu o mamă fără școală, bolnavă și cu un tată la fel de needucat, dar pe deasupra fără pic de responsabilitate pentru familie, marea dorință a lui Cristian era să nu mai fie niciodată gălăgie în casă și să nu se mai rănească. Altfel, era de o inteligență sclipitoare, însă era clar că nu o va valorifica nimeni niciodată. M-am întrebat atunci care ar putea fi viitorul lui și am înțeles că probabil nu va fi cu mult diferit de al părinților lui. Acela a fost momentul în care am decis să mă alătur misiunii Narada și să pun toate eforturile pentru a schimba măcar o idee drumul în viață al unor copii precum Cristian.

De atunci am tot întâlnit copii în situația de abandon școlar, cocoșați de griji, probleme, sărăcie și prea multe nevoie. De fiecare dată am încercat să-mi pun întrebarea legată de viitorul lor și ori de câte ori am văzut un drum anevoios, o fundătură, niciodată nu mi-am putut imagina scenariul nefast de la Mangalia.

Alina Elena, dar și Loredana, ambele fac parte din aceeași categorie de copii, mult prea numeroasă, al căror viitor pare oarecum pecetluit. Mă gândesc că tocmai de aceea acele povești de reușită sunt atât de citite și slăvite pentru că, undeva în subconștientul colectiv, știm cu toții că e o minune, știm cu toții că e o raritate, drumul spre eșec fiind oarecum prescris dintotdeauna.

Dar crimă? Ei bine, Alina Elena provine dintr-una din acele familii, mult prea multe pentru o Românie europeană a secolului XXI, o țară în care încercăm să ținem pasul cu trendurile în tehnologie, un sistem în care încercăm să introducem asistenți virtuali și vorbim despre inovație și inteligență artificială în educație.

Alina Elena provine dintr-o familie numeroasă în care nu a văzut niciodată altceva în afară de scandaluri și bătăi, toate provocate de prea mult alcool. Școala părea un moft pentru ai ei, iar ea era adesea bătută și abuzată.

A plecat împreună cu o prietenă la mare, în vacanța de vară, să își caute de muncă. Erau amândouă cameriste, iar banii pe care i-ar fi câștigat la final de vară, ar fi ajutat-o să meargă mai departe cu școala.

Ce s-a întâmplat? A ajuns omorâtă de prietena ei, transportată cu un geamantan și abandonată pe o bancă într-un parc din Mangalia.

De ce s-au certat? Cine este Loredana? Cum se putea evita o astfel de tragedie? Sunt prea multe întrebări, prea multe detalii, iar răspunsurile probabil le avem cu toții în minte.

Un copil ce provine dintr-un mediu vulnerabil are nevoie de susținere. Are nevoie de consiliere, are nevoie să-și descopere potențialul și să fie sprijinit pentru a se dezvolta atât pe plan intelectual, cât și fizic, dar mai ales socio-emoțional.

De ultima parte școala românească nu se ocupă, probabil nu din rea voință, ci din neputință. Iar prețul plătit este azi, pe lângă rata abandonului școlar, viața Alinei Elena.