O voce pentru fiecare… copil din Brebu

Cei mai mulți dintre noi ne bucurăm că ne putem folosi vocea pentru a transmite ceea ce simțim și gândim. Îl considerăm un drept al nostru. Ne mai limitează uneori convingerile create din copilărie, când ai noștri părinți poate ne ziceau: „Ce spui tu acolo? Tu ești mic, nu știi nimic!”, însă am găsit resursele interne și externe care să ne ajute să ne manifestăm așa cum suntem în contextul în care ne-am educat, cel profesional, împreună cu prietenii sau chiar cu aceeași familie în care am crescut.

Există încă multe cazuri în care copiii trăiesc zi de zi această limitare în a-și spune propria lor poveste, în a-și împărtăși ideile sau în a-și arăta sentimentele în fața colegilor, prietenilor, profesorilor sau familiei. Multe sunt motivele, însă dacă ar fi să menționăm câteva dintre ele ne-am gândi la sentimentul de inferioritate dat de situația materială de acasă, bătăile și cazurile dificile de boală din familie, bullying-ul din clasă și lista poate continua.

Bine că avem profesori în Romania ca Ioana Morar, o profesoară din Brebu, jud. Prahova, care pe lângă că se implică zilnic în activitățile cu cei 19 elevi ai săi de clasă a III-a, a venit și cu inițiativa de a implementa acest proiect pentru creșterea stimei de sine a elevilor săi.

Așa că, într-o zi de duminică, peste 10 voluntari Narada și-au unit forțele și au organizat o drumeție în pădurea Voila pentru acești copii. Scopul drumeției a fost de a descoperi tehnici de supraviețuire și adaptare atât în natură, cât și în viața de zi cu zi împreună cu noi și cu ghidul montan, Sebastian.

Cu câteva zile înainte, copiii au fost echipați cu pantaloni, ghetuțe, polare, geci, ghiozdani și șosete de un sponsor de bază al proiectului, Decathlon, astfel încât aceștia să fie protejați și să meargă în cele mai sigure și confortabile condiții prin drumeție. Fiind toți îmbrăcați la fel s-a creat un super sentiment de apartenență la grup, toți erau egali și la fel de importanți. Era încântător să îi vedem atât de fericiți și mândri de noile hăinuțe și de experiența ce îi aștepta.

Soarele nu a fost prietenos cu noi la începutul zilei, însă odată cu întâlnirea noastră cu copiii parcă a vrut să fie martorul emoțiilor de acolo și și-a aruncat câteva raze de curiozitate, așa că pe parcursul drumului ne-a devenit tovarăș. Bine că și Sebastian, ghidul nostru de bază, ne-a furat atenția de la frig și ne-a tot povestit pe drum despre clorofilă și frunze, despre urși și alte animale sălbatice, despre ce putem mânca din natură și alte povești încântătoare.

Am povestit cu copiii, ne-au povestit și ei frânturi din viața lor, le-am împletit părul, am mai făcut câte un popas pentru odihnă și o gură de apă, însă odată ajunși în poiană, copilăria și-a intrat în drepturi: copiii care mai de care au început să joace tot felul de jocuri și să ne implice și pe noi în echipele lor.

„Țară, țară vrem ostași” – jocul care s-a jucat cel mai mult i-a învățat că nu contează în ce echipă ești, important este ca imediat să îl accepți pe cel ce a intrat în echipa ca fiind un pilon solid și o verigă de legătură a echipei. În același timp, când îți vine rândul să aduci pe cineva nou în echipă, să îți depui toate forțele să spargi rândul adversarilor, însă fără brutalitate, ci având în vedere și etica și sentimentul de „împreună”. 

Creativitatea lor se simțea în fiecare activitate pe care o inițiau: au găsit un loc de joacă și sub acoperișul de ploaie de la Decathlon, chiar dacă nu ploua afară. Parcă era căsuța lor de vacanță.

Sebastian a început să ne povestească despre ce înseamnă să supraviețuim în natură, ce facem dacă ne pierdem prin pădure sau munte, cum să ne protejăm de animale, chiar și cum să facem focul. Dacă am ajuns să vorbim de foc și frig, o activitate în care am învățat despre respect reciproc și ce înseamnă să fim împreună a fost și servirea ceaiului. Ceaiul a fost pregătit acolo, însă fiind atât de apreciat de toată lumea, apa s-a terminat repede. Având cu toții scopul ca fiecare dintre noi să bea o cană cu ceai, copiii s-au mobilizat și au împărțit din apa lor din ghiozdănașe ca să fie suficient ceai pentru toată lumea. Ba mai mult, din respect pentru fete, băieții au așteptat ca toate fetele să fie servite și abia apoi s-au aliniat și ei la rând.

O minunăție de zi: cu gălăgie, agitație, râsete, țipete, jocuri, alergătură, zâmbete, energie, lecții practice, povești, cântece, sandvișuri și ceai servit împreună. Cel mai frumos feedback primit înainte de a ne întoarce la microbuzele Autonom care să îi conducă spre casele lor: „Cea mai tare excursie dintotdeauna! În sfârșit am avut și noi timp să ne bucurăm de joacă afară, împreună!”.

Bucuria drumeției a mai rămas atât cu copiii, cât și cu noi, voluntarii, câteva zile după. Ioana ne povestea că în timpul orelor de desen copiii își aminteau de ce îngălbenesc frunzele toamna, iar poveștile din drumeție încă se mai spuneau în săptămâna ce a urmat. Învățăturile au rămas cu noi și cu ei deopotrivă și ne-am bucurat să vedem cum toți copiii erau împreună, dându-și propriul exemplu că se poate.