Comunitățile naradiene ascund poveștile nespuse ale unor profesori și elevi care încearcă din răsputeri să facă față unor provocări pentru care nu i-a pregătit nimeni, saltul către învățarea digitală fiind, fără îndoială, cea mai mare dintre ele.
Comunitățile naradiene sunt despre profesorii neștiuți pentru care motivația, umanitatea, empatia nu sunt doar vorbe goale, oferindu-le elevilor lor previzibilitate și stabilitate într-o lume care, în mod brutal, a devenit pentru mulți imprevizibila si nesigură.
Comunitățile naradiene sunt despre acei copii care stau cuminți în autobuzul școlii, pe locul lor, cu hainele lor simple, adesea decolorate de la spălat, cu ghiozdanul vechi, purtat încă o generație acum mai greu….cu o tabletă.
Comunitățile naradiene sunt despre copii precum P.,căci el este eroul, pe care îl veți cunoaște în cele ce urmează.
Undeva în Argeș, într-o familie de oameni gospodari, își duce existența P., un elev de clasa a VIII-a. Ca în majoritatea familiilor din sat, părinții băiatului l-au deprins de mic cu munca, școala trecând adesea în plan secund.
Este un munte de om și un munte de suflet. Brațele lui puternice, de copil de la țară, muncit, sunt făcute mai curând să-și sprijine părinții în gospodărie decât să mânuiască o tabletă pe care o primise așa, pe nepusă masă. În lumea lui, darurile sunt rare, dacă nu cumva inexistente. În lumea lui există o singură realitate: „Muncești, ai. Nu muncești, nu ai”, iar P. a conștientizat asta de multă vreme, astfel încât a munci cot la cot cu părinții lui este unica realitate acceptabilă. Mintea lui P., despre care mulți i-au zis că este ascuțită – aici ar merge inserată fotografia mentală făcută expresiei feței lui de profesoara lui de limba și literatura română când i-a adus rezultatele la teza de pe semestrul I, ca răspuns la cuvintele ei: „Știi că ești printre cei mai deștepți din clasa asta, da?”, o minte care, însă, nu poate să cuprindă termenul de „Școală de acasă”, câtă vreme în bătătură îl așteaptă mereu guri ce trebuie hrănite, treabă care se cere făcută.
Iar tableta care-l aștepta și ea, cuminte, la școală, să fie adusă acasă îl făcea să o urască pe profesoara care-i repeta necontenit: „Ești un copil deștept, să nu uiți asta niciodată! Am încredere în tine că n-o să renunți la școală! O să ajungi om mare, P.!”
Școala e la școală, iar învățatul, noaptea, când afară toate-s în bună ordine, e parte din școală. Cum adică program în timpul zilei când afară e frumos, iar timpul nu așteaptă să arunci sămânța în ogor?! P. știe asta, știe de mic… De fapt, nici nu-și amintește să fi fost vreodată copil. Parcă a fost mereu mare, uriaș, mult mai mare decât toți colegii lui care-l recunosc de șef al clasei.
Drumul spre școală l-a străbătut îngândurat. „Nu-i lucrul meu, dacă se strică? Sunt multe de făcut acasă, când să stau eu la tabletă? Și de ce s-o iau dacă nu-mi ajută la nimic? Mai mult mă încurcă!”
Nu mare i-a fost surpriza profesoarei când l-a auzit replicându-i ferm: „Nu o vreau, doamna!” Tableta venea la pachet cu responsabilități, lupta lui P. se ducea cu timpul pe care va trebui să-l aloce și învățării, nu doar muncii de zi cu zi. Îi e dragă cartea, a tot auzit de la profesoara lui că viața i s-ar putea schimba cu totul, doar să-și facă și el un pic de timp pentru studiu.
Statura lui impresionantă părea să-i transmită profesoarei, chiar și dincolo de întâlnirea față în față: „Nu-mi spui tu când să mă conectez, cum să învăț, cum să-mi împart timpul!” Era care pe care. În urechi îi răsunau cuvintele ei hotărâte: „Ești un copil deștept, îți vei putea sprijini în viitor părinții, pe tine și poate mai mult de atât!” Tableta despre care știa că îngloba în ea o lume întreagă îl provoca brusc la o anume reașezare a valorilor, valori care au făcut mult sens în lumea lui până acum. Muncă, responsabilitate, să fii de folos celor care te-au adus pe lume.
Băiatul știe că mulți adulți din satul lor abia știu să-și scrie corect numele și prenumele, citesc și semnează pe pilot automat un contract cu băncile sau cu compania de telefonie. Îl rodea însă că el poate mai mult, că nu degeaba l-au ales colegii șeful clasei.
„Nu o iau și…lăsați-mă-n pace!”, ar fi vrut să-i spună profesorei care-i tot repeta că va ajunge om mare! Și totuși, a întins mâna lui uriașă, bătătorită de munca câmpului, către tableta care-l aștepta cuminte pe colțul mesei. „Când ne conectăm, doamna? Am înțeles că sunt pe o listă…” „Curând…, vă anunț!”.
„Atunci, așa facem…”, și P. s-a îndreptat abătut spre casă, cu „lumea cea mare sub braț”, închisă într-o tabletă, pe care el va avea ocazia s-o deschidă, pe care o va pune undeva, „bine”, într-un loc neumblat al casei, până ce va veni timpul s-o aducă la școală și să le arate și altora cum „se umblă” pe ea.
Iar lumea aceasta, despre care tot îi tot bătuse la cap profesoara aceea enervantă, se afla acum la numai un click distanță!
Lasa un raspuns sau comentariu
Trebuie sa fii Intra in cont sau Inregistreaza cont nou pentru a posta un mesaj.