Marcela Stanciu a fost profesoară de limba franceză la o școală din Lupeni. A ales această meserie îndrăgind teribil de mult salutul medicului ce a tratat-o de hepatită la vârsta de patru ani și ce obișnuia să intre în salon spunând: „Bonjour!”.
Mai târziu, o profesoară i-a prezis că va fi profesor de franceză, s-a îndrăgostit de această materie și drumul a părut simplu.
Și-a început cariera în 1981 și a prins toate reformele de până acum, schimbări de regim și de legislație. A trecut prin momente în care nu și-a primit salariul că nu mai erau bani la buget, dar și prin emoții puternice și satisfacții incredibile atunci când elevii ei au obținut locuri fruntașe la olimpiade.
Poate cea mai grea încercare a fost cea cu cancerul care luat-o de la catedră mai devreme decât și-ar fi dorit. Cu toate acestea, de pe patul de spital, s-a reîntors la ultima oră de dirigenție să le predea elevilor ei cea mai importantă lecție: să trăiască cu demnitate și în demnitate.
Unde ați predat limba franceză?
Mi-am început cariera prin repartiție, într-un sat, la vreo 60 de kilometri de Lupeni. Plecam dimineața, mă întorceam seara, în fiecare zi cu trenul pentru că în perioada aceea nu era benzină și erau mari probleme cu transportul.
Mai apoi am predat la Câmpul lui Neag, lângă Lupeni la 18 kilometri. Acolo am predat până în 1990, când am putut să mă transfer acasă.
În total aveți câți ani la catedră?
Am ieșit la pensie anul trecut, asta înseamnă 41 de ani la catedră.
Asta înseamnă o pasiune foarte mare pentru această profesie și pentru copii. Să rămâi atâția ani la catedră, cel puțin ultimii 30, într-un sistem în care știm că nu era cea mai de dorit meserie, cel puțin din punct de vedere financiar… e mare lucru…
Absolut! Încerc să găsesc acum o explicație… Cred că e vorba de pasiune. A fost și dorința de a pleca, dar rămânând am lucrat cu copiii și am zis să fac această muncă cât pot eu de bine, să-i ajut cât pot eu de mult. Orășelele mici, satele sunt puțin altfel de Românie, sunt copii care nu au aceleași deschideri ca cei dintr-un oraș mare sau din capitală, iar lucrurile nu s-au schimbat nici acum, iar asta m-a determinat să rămân și să fac ceea ce am făcut.
Se făceau multe schimbări, nu știai de azi pe mâine ce anume se așteaptă de la tine. Îmi amintesc și de momentele când ni se spunea că nu mai sunt bani de salarii, mai ales spre sfârșitul anului calendaristic.
Sunt niște lucruri pe care le-ai trăit și le duci cu tine, faci față cum poți și te duci în continuare la catedră pentru că ai o datorie față de copii, să-i înveți să fie bine.
Citește și: Alexandra Tatu, profa ce te învață limba română la televizor, dar și pe Naradix: „E minunat că azi putem avea copiii la un click distanță”
Ascultându-vă, îmi dau seama că sunteți primul profesor pe care îl întâlnesc ce a prins sistemul atât în anii ‘80, cât și în anii ‘90, dau și azi. Ați putea face o comparație? Când era mai bine? Întreb asta pentru că în zilele noastre toată lumea se plânge că suferim teribil la capitolele educație și sănătate în România…
Așa este. Dacă mă gândesc la anii ’80, ceea ce pot să spun că a fost bun ar fi sistematizarea, în sensul că se ofereau lucruri esențiale, necesare pentru a te construe mai departe, iar aici vorbesc de programele de manuale. Nu sunt o specialistă în manuale, dar lucrând pe mai multe manuale, am văzut diferența.
În anii 90 mi s-a părut o situație destul de tulbure.
Dar învățământul de azi cum vi se pare? E așa o problemă cum spune toată lumea?
Eu nu pot să generalizez pentru că am întâlnit copii foarte interesați, copii care învață, copii extraordinari care au fost la olimpiadă și au avut rezultate foarte bune. Lucrurile sunt cumva împărțite.
Cred că lipsește rigurozitatea în elaborarea unor programe, să nu mai schimbăm din mers anumite lucruri…
Și să nu schimbăm legile educației la fiecare 4 ani?
Exact! Până și ștampila se schimbă… Probabil că în alte țări există un minister al educației și atât. La noi, dacă te uiți pe nomenclaturi și pe legi, observi foarte multe schimbări de genul acesta care sunt doar formale, fondul nu s-a schimbat.
O să ne întoarcem puțin în urmă, la momentul la care dumneavoastră ați decis să vă faceți profesor. Vi-l amintiți? De ce profesor, de ce profesor de franceză?
Când aveam 4 ani, primul cuvânt pe care l-am auzit eu în franceză a fost de la un medic. Am avut hepatită, eram internată în spital și când medicul venea la vizită, intra în salon și spunea: „Bonjour!”. Acesta a fost primul meu contact cu limba franceză 😊.
Am avut apoi, în gimnaziu o profesoară foarte bună. Cred că aveam și puțină înclinație, a fost și potrivirea pentru că în clasa a VIII-a am avut o profesoară care mi-a zis: „Tu o să te faci profesoară de franceză”. Cumva am mers așa în direcția asta pentru că într-adevăr îmi plăcea, aveam rezultate foarte bune și am hotărât să merg la Filologie, să fac franceză.
Părinții ce meserie aveau?
Mama mea a fost funcționară, iar tatăl meu a fost lăcătuș în mină.
Ce muncă grea!
Da, foarte grea.
Știu că ați avut niște probleme de sănătate în ultimii ani. Sper că sunteți bine acum…
Da, mai sunt încă lucruri de rezolvat, anul trecut am fost mai grav, dar e spre bine acum.
Când s-a întâmplat și ce anume?
Primul diagnostic l-am primit în decembrie 2021. În toamna acelui an am făcut niște investigații pentru că aveam niște semne, în urma lor s-a descoperit o tumoră și a trebuit să fiu operată.
Erați încă în școală?
Da. 2021-2022 a fost ultimul meu an școlar.
Vorbim de ce fel de cancer?
La colon.
Cum v-a fost, de pe patul de spital să vă gândiți la elevi?
Încercarea te schimbă, absolut, lucrurile nu mai sunt deloc cum au fost. Primeam mesaje de la copii, mă întrebau dacă mai vin la școală, îmi trimiteau urări de bine, mă întrebau cât mai stau, cum mă simt, iar asta se întâmpla permanent și din partea tuturor copiilor, nu doar de la clasa mea, la care eram dirigintă. Eu putea să mă pensionez mai devreme, însă am ținut să rămân până termina promoția clasei la care eram dirigintă. Am vrut să terminăm împreună, însă ultimele luni nu am mai reușit să fiu cu ei din cauza intervențiilor medicale. Am ajuns la ultima oră de dirigenție și la festivitatea de final de an pentru că din partea lor am avut parte de foarte multă căldură și grijă, lucru care te îmbărbătează și te ajută la vindecare.
Copiii sunt sinceri, iar în sinceritatea lor pot fi foarte tranșanți, dar au știut să fie calzi, lucru ce m-a emoționat teribil.
Dacă ați lua-o de la capăt, tot asta ați alege?
Luând-o de la capăt, în zilele de azi nu știu ce aș face, probabil că da. Ce pot să spun este că nu-mi pare rău nicio secundă. Îmi pare bine că am avut experiența aceasta, o viață de om la catedră. M-am și gândit: „40 de ani cum s-au dus? Clipă de clipă, fiecare început de an școlar cu emoții…”. Nu-mi pare rău pentru că a fost o experiență frumoasă. Au fost și lucruri neplăcute, dar eu spun mereu că din orice poți învăța ceva. Le-am spus și elevilor: „Și de la un om rău poți să înveți să nu fii rău, poți să înveți să nu fii ca el”. Asta mi-am dorit tot timpul, să-i învăț pe copii să știe ce să învețe, ce să prețuiască.
Apropo de învățare, care ar fi lecția pe care dumneavoastră ați învățat-o de-a lungul celor 40 de ani la catedră?
Când le țin discursul de sfârșit de promoție elevilor mei, le-am urat să trăiască cu demnitate și în demnitate. Cred că asta e lecția pe care am învățat-o: să trăiesc cu demnitate și în demnitate. Și să știți că nu e ușor. Să trăiești în demnitate presupune niște condiții sociale, economice care să-ți asigure acea demnitate umană, acea demnitate a profesiei…
Pentru că vedeți că profesia noastră a ajuns să fie desconsiderată. Câți vor să se mai facă profesori? Sunt unii care ajung profesori din întâmplare și începe să le placă, iar ei se dedică 100%.
Lasa un raspuns sau comentariu
Trebuie sa fii Intra in cont sau Inregistreaza cont nou pentru a posta un mesaj.